Experiențele traumatice nu se termină imediat după ce au loc, impactul lor se prelungește în timp datorită stimulilor declanșatorii specifici, „triggeri” care pot determina o supra activare a sistemului nervos simpatic la mult timp după producerea evenimentului. Stimulii declanșatori trimit mesaje de pericol care supra activează sistemul nervos simpatic și determină în persoana afectată o serie de modificări comportamentale ca impulsivitate, judecați eronate, hipervigilenta, poate duce la paranoia posttraumatica sau dimpotrivă la o teroare paralizantă. Persoana aflată în această situație poate avea gânduri și imagini mintale dureroase „flashbacks”, emoții şi senzații asociate experienței traumatice și gânduri intruzive iar comportamentele autodistructive și adictive devin de multe ori singura modalitate de reglare emoțională. Senzația de pericol poate duce şi la deconectarea de prezent și „ amorțeală afectivă” pe care persoanele afectate o interpretează ca o dovadă a propriei neputinței ceea ce se răsfrânge și mai mult asupra încrederii în forțele proprii și în lume.
Încercarea de a evita stimulii declanșatori duce paradoxal la înmulțirea simptomelor, deseori mai severe, și cel mai adesea accidental individul descoperă un comportament compulsiv sau substanță care îi aduce o ușurare de moment: „dacă doar fumez o țigară, dacă doar beau o bere, dacă doar cumpăr ceva online etc….” Oricare ar fi comportamentul compulsiv ales, eliberarea de adrenalină şi multe endorfine la nivelul creierului are un efect calmant care durează o perioadă, apoi dispare cauzând sevraj și dorința de „a face mai mult…. mai multă auovatamare, mai multă restricție alimentară, mai multe substanțe sau mai puternice. Individul simte ca aceeași cantitate nu își mai face efectul, pentru că ceea ce se întâmplă este că apare toleranța și odată cu aceasta deznădejdea, dezamăgirea sau ideația suicidară, pentru că nimic nu mai funcționează. Moartea devine mai puțin înspăimântătoare decât avalanșa de emoții şi sentimente, fiind preferata durerii şi spaimei cauzate de acestea.
Tot ceea ce o persoană folosește pentru a evada și a simți ușurare duce la toleranță și la nevoia de mai mult:” mai mult risc, mai multă substanță, mai multă auovatamare, mai mult mâncat compulsiv etc”. Comportamentele adictive nu sunt astfel o căutare a plăcerii ci o evitare a neplăceri , strategii de supraviețuire care ajuta individul să reducă simptomele supra activării sistemului nervos, să inducă relaxarea, să estompeze sentimentele de rușine, depresie, amorțeală afectivă, să-l ajute să funcționeze și să nu se mai simtă singur în lume. Adicția creează o falsă toleranță a emoțiilor neplăcute, care dispare însă în abstinență pentru că atunci când comportamentul compulsiv este întrerupt dispare suportul substanțelor chimice eliberate de creier ceea ce determina o sensibilitate la stimulii declanșatori și în final o reîntoarcere la comportament sau substanță adictiva și la recădere. Efectele negative ale consumului vor duce la încercarea de a obține abstinenţa și circuitul se va relua.
Cercetările arată ca până la 70% din persoanele care suferă de adicții au un istoric de experiențe traumatice. De aceea separarea celor două tratamente în psihoterapie, pentru traumă și pentru adicție nu duce la rezultate de durată. O abordare în care sunt vizate ambele componente poate duce la întreruperea cercului trauma -adicții și obținerea echilibrului psiho-emoțional.
