
Aşa sunt eu….., aşa am fost întotdeauna…., nu ştiu cum să fac altfel. …..
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecţiune care determină o persoana să aibă anumite gânduri în mod obsesiv şi să simtă nevoia de a îndeplini anumite rutine în mod repetat. Chiar dacă acestea nu oferă plăcere , persoana continua să aibă gânduri şi comportamente repetitive simţind că acestea o ajuta şi că nu poate alftel.
Obsesiile sunt gânduri negative, repetitive pe care aproape toţi le experimentăm uneori. Se poate întâmpla oricui ca, după ce a pornit spre o vacanţă, un gând să apară brusc în minte: „Oare am încuiat uşa?”. Apoi ne gândim: „cred că am încuiat…..dar nu ştiu sigur, m-am grăbit destul de tare la ieşirea din casă. Am învârtit chiea în uşa înainte să pun cheile în geantă? Nu reuşesc să-mi amintesc….era uşa inchuiata când am pus valiza în maşină? Da, era încuiată. Sau nu? Nu pot pleca atâtea zile şi să las uşa descuiată. Ce fac?” În cele din urmă fie ne vom întoarce înapoi pentru a verifica, fie ne vom convinge pe noi înşine că am lăsat lucrurile aşa cum trebuie. Acesta este un gând care poate apărea în mintea oricăruia dintre noi, dar în cazul tulburării obsesiv compulsive acest tipar de gândire este exagerat, persistent şi afectează semnificativ calitatea vieții și nivelul de funcționare al persoanelor afectate.
A doua parte a problemei este compulsia: un comportament repetitiv şi neproductiv care este realizat într-o formă ritualica. Ca şi în cazul obsesiilor, unele persoane se pot angaja în comportamente compulsive ocazionale, specifice copiilor dar prezente şi la adult, comportamente din sfera superstiţiilor : ocolirea drumului traversat de o pisică neagră, „scuipat în san”, etc. În cazul tulburării obsesiv compulsive însă, încercarea persoanei de a opri ritualul va duce la anxietate puternică şi chiar atac de panică. Tensiunea şi anxietatea cresc la un nivel alarmant astfel încât persoana devine din nou captiva gândurilor şi comportamentelor obsesive. Spre deosebire de adicţii, în care individul simte nevoia de a realiza comportamentul adictiv dar şi plăcere asociată cu acesta, în cazul tulburării obsesiv compulsive persoana simte uşurare şi o oarecare siguranţă după realizarea comportamentului, dar nu plăcere.
Studiile arată acum că până la 3% din populație, va experimenta o tulburare obsesiv-compulsivă la un moment dat în viață. Simptomele tind să înceapă în anii adolescenței sau la începutul vârstei adulte. Aproximativ o treime dintre persoanele afectate au prezentat primele semne ale unei probleme în copilărie. Bărbații și femeile au șanse egale de a suferi de aceasta tulburare, deși bărbații tind să prezinte simptome la o vârstă mai fragedă. Compulsiile de curățare sunt mai frecvente la femei, în timp ce bărbații sunt mai susceptibili de a realiza multiple verificări. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce cauzează tulburarea obsesiv-compulsivă. Dovezi recente sugerează că factorii biologici pot contribui la dezvoltarea ei. Unele teste recente au descoperit o rată ridicată de tulburare obsesiv compulsiva la persoanele cu sindromul Tourette, o tulburare marcată de ticuri musculare și vocale incontrolabile. Mulți cercetători cred că acest lucru sugerează o legătură între această tulburare și o suferinţă la nivelul creierului. Există o tendință ca tulburarea să apară în familii și multe persoane sunt deseori afectate şi de depresie
La acest moment se înregistrează progrese semnificative în tratamentul tulburării obsesiv compulsive și mulți oameni cu această tulburare raportează că simptomele lor au fost aduse sub control sau eliminate. Psihoterapiei tradiționale, care funcționează ajutând un individ să-și analizeze problema s-a alăturat terapia comportamentală care permite persoanelor să fie expuse treptat la circumstanțe care declanșează comportamentul lor compulsiv. Scopul este de a elimina sau reduce anxietatea și comportamentul compulsiv. Terapia comportamentală funcționează cel mai bine atunci când situația de temut poate fi simulată cu ușurință. Este mai dificil dacă situația care produce anxietate este greu de creat. În unele cazuri, terapia de familie poate fi un supliment valoros la terapia comportamentală. Sesiunile de consiliere familială pot ajuta atât persoana care suferă tulburtarea, cât și familia sa prin creșterea înțelegerii și stabilirea de obiective și așteptări comune.